Treceți la conținutul principal

Ce-am citit anul trecut și ce (n-)o să fac anul ăsta


Next Year by Foo Fighters on Grooveshark

E pe o listă pe care o găsiți aici, adică pe Bookaholic. Mă uit la ea și nici eu nu știu cum am reușit, prin trenuri, avioane, troleul 69 și pe șestache, la birou, când lucram în Lisabona. Am avut o perioadă destul de lungă în care n-am prea avut timp și dispoziție să citesc, și credeam că, gata, the weird teen cu coșuri pe fața a murit și a tras după el și pofta de citit, dar aparent pur și simplu intrasem într-o fază de-aia în stil măgarul lui Buridan, în care pur și simplu nu mai știam de ce să mă apuc așa că nu mă apucam de nimic. Ei bine, Bookaholic m-a lecuit de problema asta.

De departe, însă, cărțile pe care n-o să le uit din toată lista aia sunt Deposedații a Ursulei K. Le Guin, trilogia Marte a lui Robinson, Sfârșitul istoriei și ultimul om a lui Fukuyama și autobiografia lui Ayaan Hirsi Ali, pe care am terminat-o acum, pe final de an, un tom de 400 de pagini într-o săptămână în care când nu citeam mă gândeam la ce citisem, ceea ce se întâmplă destul de rar, zic eu (linkurile sunt la recenzii, dați o fugă ca să vedeți despre ce e vorba).

Adică, dacă treci peste distincțiile de gen, o serie de reflecții asupra societății, libertății invididuale, diverselor forme de guvernare și administrare a unui stat și diverselor tipuri de economii posibile. Nu știu dacă mă aliniez în vreun fel la vreo mișcare de tip Occupy, dar cu siguranță m-am gândit destul de mult anul trecut la ce se întâmplă în jurul meu, dincolo de lumea mea mică și narcisismul care mă caracterizează, și-am încercat să folosesc într-un fel bruma aia de filosofie politică pe care am studiat-o ca să încep să-mi trag propriile mele concluzii. Mai am de citit până o să pot face asta - dar nu e fascinant când un gen ca science fiction-ul e pârghie pentru o expediție intelectuală de genul ăsta?

***

Despre Ayaan Hirsi Ali și cartea ei puteți citi mai multe în recenzie, acolo unde puteți vedea și scurtmetrajul Submission (pe care l-a scris și al cărui regizor a fost măcelărit în plină zi, pe stradă, în Amsterdam, de un marocan fundamentalist) și un interviu cu Christiane Amanpour, pe vremea când era șeful corespondenților internaționali la CNN. Acum o să vă las doar cu un filmuleț despre Somalia care, pe de-o parte, m-a făcut să-mi treacă de tot fanteziile că aș putea ajunge vreodată pe acolo, dar, pe de altă parte, m-a făcut să-mi amintesc de dorința mea mai veche de-a ajunge prin Africa. Aș paria pe Ghana, pentru o primă călătorie pe care sper sincer s-o fac anul ăsta.



A, și ce-am mai hotărât pentru anul ăsta? Pentru că, din motive de autoconservare, pot fi o mică ipocrită și recunosc asta, să-mi pese mai puțin de consecințe și să latru (mai tare) atunci când e cazul. Și să țin minte că îndoielile de sine și procrastinarea merg mână-n mână la perfecție: când n-ai chef să faci ceva și ești și destul de sigur că n-o să-ți iasă, atunci poți să fii sigur că o să zaci în continuare pe canapea ca o legumă inutilă. Câteodată mi-e destul de greu să mă urnesc, din cauza acestor doi monștri și am pierdut deja niște oportunități. Nu vreau să se mai repete asta.

Altfel, am început anul cu Călătorie prin Portugalia, a lui Saramago și cu un Kindle nou nouț cu destule cărți în el încât să-mi ajungă până la pensie. Și cu speranța că, foarte foarte curând, UnkleJeb Events n-o să mai fie doar Events :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.