Treceți la conținutul principal

Despre recenzii and what not

RECÉNZIE s. f. scurtă prezentare cu caracter critic apreciativ a unei lucrări literare sau științifice, a unui spectacol, a unui concert, a unor opere de artă plastică etc. (< germ. Rezension, it. recensione
(de aici)

De curând, mi-am amintit cât de aiurea poate să fie pe internet dialogul dintre un autor și cititori, cât de mult din intențiile fiecăruia se pot pierde pe drum și ce haos produc pierderile astea (sub forma unor neînțelegeri care nu pot fi rezolvate, și riscă să se transforme în niște bălăcăreli, pentru că, după cum bine știm, dacă intri în cocină te mânâncă porcii). 

Și, odată cu asta, și de două idei fixe peste care am tot dat, și pe vremea când scriam la Metropotam, dar și acum, la Bookaholic, și, de altfel, în toate celalalte colțuri de internet pe unde au mai ajuns textele mele (că printul e mai la adăpost de tembeli, prin simplul fapt că, pentru a arunca cu noroi, trebuie să facă eforturi ceva mai mari).

Prima, asta e o recenzie subiectiva, nu ești obiectiv, nu ne interesează părerile tale, spune-ne doar ce-ai văzut, citit, auzit. Prieteni, recenzia, prin definiție, e o chestie subiectivă. Altfel, când mă duc la un restaurant, ar trebui doar să îți înșir meniul, nu să îți spun dacă mi-a și plăcut mâncarea. Din care tu te alegi fix cu ce te-ai alege dacă dai un telefon acolo și întrebi ce-au de mâncare și cât costă. Sau, în cazul unei cărți, despre ce e vorba în ea, câte capitole are sau câte premii a luat autorul. Ori, în cazul ăsta, eu mi-am ratat scopul - restaurantele au site-uri, cărțile au descrieri pe site-urile editurilor. Obiectivitatea de dragul obiectivității e un nonsens pe internet. De-aia nu prea înțeleg cum supraviețuiesc ziarele, a, ups, de fapt nu prea mai supraviețuiesc, că doar vând aceeași marfă.

A doua, cine te-a invitat pe tine să-ți dai cu părerea, opțional, marș acasă, că nu ne interesează ce ai de zis. Ca să scriu ceva, undeva, e dreptul meu. Oriunde vreau eu, orice vreau eu. În schimb, tu n-ai obligația să mă citești. E destul loc în online, ca să nu trebuiască să mai dai peste mine dacă nu te interesează ce am de zis. 

Altfel, mă scoate din sărite când cineva încearcă să-mi schimbe părerea apropo de o una sau alta. Am citit, nu mi-a plăcut, am explicat de ce nu mi-a plăcut. Faptul că te dai de trei ori peste cap să-mi explici de ce n-am dreptate și ce-ai vrut tu de fapt să spui cu magnum opus-ul tău n-o să mă facă să cad în genunchi și să strig, brusc iluminată: acum înțeleg! Vorba lui Saramago, că tot îl am lângă tastatură zilele astea: Vai de opera căreia i se cere o prefață care să o lămurească. 

N-avem cum să fim iubiți chiar de toată lumea. Nu?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…