Treceți la conținutul principal

Reality bites


De citit în tandem cu astalaltă mică mărgică intelectuală

Când eram mică și nu știam să-mi fac tema la mate, întotdeauna o chemam pe mama să mă ajute. Mama știa matematică, e adevărat. Dar nu cu ce știa ea mă ajuta. Mama venea, se așeza pe un scaun lângă mine, și-mi spunea: ia zi-mi, ce problemă nu-ți iese. Și eu începeam să-i povestesc, iar pe măsură ce mă chinuiam să-i povestesc în așa fel încât să înțeleagă ce nu înțeleg eu, în capul meu se făcea așa o curățenie, tot haosul se disciplina, și de cele mai multe ori, povestindu-i ei ce și cum, reușeam să rezolv singură problema.

Pe principiul ăsta, când săptămâna m-am văzut pusă în situația de a-i explica cuiva ce înseamnă exact să ai un studio de fotografie, și, în mod indirect, ce înseamnă să ai un business, am schimbat accidental perspectiva. M-am trezit fără să vreau că văd lumea mea prin ochii lui, aceiași ochi pe care îi aveam și eu acum câțiva ani când mă plimbam prin Birmingham de la o prezentare la alta cu sacoul pe mine, cu geanta plină de planuri și tabele și idei, cu ochelarii de soare pe nas, simțindu-mă ca o power lady din anii 80 și imaginându-mi că, vorba cântecului, the only way is up.

Și iată-mă trei ani mai târziu. Câteva lecții dure tot a trebuit să învăț.

Ca de exemplu că a fi propriul tău șef nu înseamnă neapărat că faci ce vrei, când vrei. Adică da, faci ce vrei când vrei :) Problema e că a fi propriul tău șef înseamnă în primul rând a face o promisiune de care chiar trebuie să te ții. Asta înseamnă că, chiar dacă n-ai pe cineva care să-ți sufle în ceafă, te ai oricum pe tine, și tu ești cel mai dur șef pe care poți să-l ai. Treaba e treabă, și, dacă pe altul poți să-l fentezi și să te fofilezi, din păcate de tine însuți n-ai nicio șansă să scapi.

Ăsta e motivul pentru care sunt toate șansele să muncești de trei ori mai mult atunci când ești pe cont propriu, în loc să stai cu picioarele pe birou și să citești ziarul pana la ora 10, așa cum îți imaginai c-o să faci. Puterea de a lua deciziile astea, cât și când muncești, o ai. But with great power comes great resposibility, ca să rămânem în clișee. 

Apoi, faptul că, deși tu te străduiești cât poți de bine să-ți faci treaba impecabil, relația cu clienții nu e niciodată ca-n cafenelele din filme, unde o doamnă drăguță te vede de departe, știe ce bei, îți spune bună dimineața și te informează, în timp ce-ți pune croissantul în față, că s-a anunțat la radio o zi minunată de primăvară.

In viața reală ea e prost plătită, nedormită, nu mai suportă mirosul de cafea și patiserie și ar vrea ca toți clienții să bea cafeaua neagră, să nu se mai ducă și după lapte și ar vrea să nu fie soare afară, că-i pare rău că nu-și poate duce copilul în parc.

Iar tu ești deja cu capul în ale tale, nici nu ții minte cum arată, tot ce vrei e o cafea, iar conversația politicoasă mai rău te enervează.

Și, cu toate astea, vă dați bună ziua, tu plătești, ea îți spune mulțumesc, și tot restul nu există și nu va exista decât în capetele voastre. Important e ca tu să-ți cumperi o cafea.

Câteodată oamenii sunt mișto, și deschiși, și creativi. Altă dată, sunt ursuzi, au idei fixe și indiferent ce le spui tu, și cât le explici că e mai bine ca tine, pentru că tu ești profesionistul, tot cum vor ei trebuie să faci treaba. Pentru că și ălora trebuie să le vinzi cafea.

Iar în fotografie bomboana de pe colivă - și asta cred că orice fotograf poate s-o confirme - este linia fină între ceea ce vrei tu să faci ca individ creativ și ceea ce ești nevoit să faci ca să nu fii totuși un artist mort de foame. Nimeni nu s-a apucat de fotografie gândindu-se că abia așteaptă să pozeze nunți - dar, la sfârșitul zilei, când tragi linia în caiet, te gândești că nu e cel mai rău lucru din lume. E un compromis pe care trebuie să ai mare grijă cât și cum îl faci.

Nu vreau să fiu o ipocrită: studioul e cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea, și dacă aș trăi de încă douăzeci mii de ori de atâtea ori aș munci să-l pun pe picioare.

Și știu că astea-s chestii de bun simț și că le știți cu toții și moaaaa, cât mi-a luat să mă prind de ele, pfoa, câtă redundanță. 

Iar dacă cineva mi-ar fi zis că lucrurile sunt altfel decât supercalifragilistice când ai un business, oricum aș l-aș fi ignorat cu succes, pentru că nu asta vrei să auzi și oricum tu te crezi mai bun decât oricine altcineva, deci, evident, vei face oricum treaba mai bine și claaaar, tu n-o să ai problemele alea.

Doar simțeam nevoia să mă exprim. Să mai exorcizez din demoni. 

Se vede că mă apropii de un sfert de secol. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.