Treceți la conținutul principal

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine


Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.

Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?

Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul, ca am auzit ca sunt super destepti!”.

Si pentru ca probabil oamenii se uita foarte stramb la mine cand nu primesc raspunsul la care s-ar astepta, si pentru ca nu-i indemn cu bucurie sa-si umple casa de goldeni si de caini in general, m-am decis sa scriu acest cearsaf de text, pe care sa il trimit sub forma de link, la cerere, celor care vor sa inteleaga cu adevarat la ce se inhama cu un astfel de bulgaras de aur si bucurie. 

Din simplul motiv ca si mie mi-ar fi placut sa imi spuna cineva lucrurile astea cand era Asimov mic.

A, si inainte sa-ti dai ochii peste cap ca-mi bat capul prea tare cu cainele meu si ca majoritatea oamenilor n-au timpul sau cheful meu, guess what, nu toata lumea trebuie sa faca asta. Imi asum faptul ca am lucrat mult mai mult cu cainele meu decat era minim necesar – dar na, e un hobby. Daca vezi pe cineva ca alearga 5 kilometri pe zi sau ca merge des la pescuit si stie toate secretele garlei, nu-ti dai ochii peste cap ca-si bate prea tare capul cu asta, nu?



                                                                     Ennui de potaie

Dar toate chestiile de mai jos sunt lucruri minimale. Nu vorbesc acum de agility, de trucuri, de examene de lucru, de tot felul de concursuri sau de alte chestii care tin strict de o pasiune speciala pentru lucrul cu cainii. Vorbesc de  lucrurile pe care trebuie sa le stii faca vrei un caine absolut normal. 

Si, desi nu-mi asum ca stiu mai multe pe subiect decat ce am in propria-mi sufragerie, cred ca majoritatea chestiilor pe care o sa le povestesc aici se aplica la toti cainii, nu doar la goldeni sau labradori.

De asemenea, toate cele de mai jos pornesc de la situatii si vorbe reale pe care le-am auzit de la oamenii din jur, posesori sau potentiali posesori de caini.

***



1. N-o sa ma apuc acum sa explic, in multe detalii tehnice, de ce nu e ok sa iei caini din pet-shop sau de pe olx. O sa-ti povestesc doar ca, din cauza genului astuia de lipsa de informare (suprapusa peste o teapa bine pusa la punct), bucuria micului ghem de blana din sufrageria mea era sa se transforme in drama, pentru ca animalutul era sa moara la nici trei luni, de o boala pe care n-o fac decat cainii cu vaccinuri fictive. Adica existente pe carnet, dar nu si in realitate.

Am avut noroc, a scapat. Dar cu costuri mari – si nu vorbesc doar de bani, ca si asta e o problema – ci de costuri emotionale. Un catel cat un pisoi, care nu se mai poate ridica de pe jos si pe care trebuie sa il verifici din cand in cand daca mai respira e o trauma. Nu vrei sa treci prin asta. Nu vrei sa-i supui pe copiii tai la asta.

2. Cainii sunt super dezgustatori. Mananca toate porcariile de pe jos, miros alti rahati de caini, sunt plini de noroi cand vin de afara, isi ling partile intime cu nonsalanta de staruri porno superflexibile, vomita, dupa care isi mananca voma, dupa care vomita din nou, dupa care vor sa te linga pe fata, si chiar daca au invatat sa iasa afara uneori se strica la stomac si iti vor lasa niste supercadouri fix in mijlocul covorului proaspat adus de la curatatorie. Iar parul de caine e o chestie peste care, la un moment dat, o sa dai si in frigider. Casa ta n-o sa mai fie niciodata la fel. Oricat de mult ai curata. Get used to it, sau las-o moarta.

3. Cainii costa. Cainii de rasa pot costa mai mult decat maidanezii, din cauza predispozitiilor genetice la tot felul de boli. Nu enorm, dar destul. Si se imbolnavesc. Uneori, trebuie dusi la doctor in miezul noptii. Alteori trebuie sa le bagi pastile pe gat. Si, cel mai important, trebuie sa tii constant socoteala cantitatii, culorii, consistentei si componentei fiecarui nr. 2 pe care il strangi, ca un cetatean civilizat, de pe strada.

Uneori, va trebui sa zgarmi cu batul in rahat dupa bucati de jucarii sau alte tampenii ingurgitate pe furis. Alteori, va trebui sa-i extragi din fund - in timp ce te intrebi strangand din dinti, ca sa nu-ti imprastii pranzul prin tot cutodromul, de ce dracului nu apare si partea asta in filmele cu Buddy, goldenul baschetbalist - o bucata de covor pe care a mancat-o aseara, dar pe care n-a reusit s-o elimine de tot, si s-a blocat la jumatatea drumului intre lumina si intuneric.

Si daca nu reusesti, va trebui sa mergi cu el la veterinar. Care costa. Dupa o vreme, s-ar putea sa constati ca, desi pe tine te rupe in doua o masea pe care n-ai avut timp s-o repari, cainele tau a fost la veterinar de trei ori cel putin in ultima luna. In general, pentru ca a mancat lucruri pe care nu-ti imaginai ca un mamifer, de orice fel, le-ar putea gasi comestibile.

4. Goldenul – si orice alt caine in general - nu se naste mergand in lesa. Cainele trage. Vrea sa ajunga in locuri, sa vada chestii invizibile pentru tine, sa adulmece arome invizibile pentru nasul tau. Cainele trebuie invatat sa mearga in lesa.

Iar daca are peste 20 de kilograme, “trebuie” asta devine un imperativ, si am dovada pentru asta sub forma a nenumarate vanatai si, ocazional, cicatrici, de prin boschetii in care am picat inainte sa stapanesc arta de a-mi invata propriul caine sa mearga nu la pas, ci in lesa, fara sa ma faca iarna sanie si vara car. Vorba aia.

Deci daca ai un caine care trage in lesa, e ok. E normal. Nu ai un caine tampit. Dar e treaba ta sa-l inveti sa nu mai faca asta.

5. Goldenul – si orice alt caine in general - nu se naste expert la adus mingea sau aport de orice fel. Daca as avea un banut pentru toate datile cand am auzit, in parc “A, ce dragut, cainele tau aduce mingea. Eh, al meu e mai prostanac, nu stie / al meu nu e golden retriever, astia cica sunt destepti, de-aia stiu sa aduca mingea”, as avea bani acum de o husa noua de canapea, care nu are fundul cainelui meu imprimat pe coltar.

No, dude. Nu am un caine mai destept. Am un caine normal, pe care l-am invatat sa aduca mingea, si daca nu faceam asta era exact la fel de fraier ca al tau. Dar de ce am insistat sa invete, te intrebi? Ajungem imediat la numarul 6.

6. Daca iti imaginezi ca plimbarea cu un golden implica o conversatie placuta la telefon sau cu un amic, o tigara si niste sms-uri, LOL. 

A, da, se poate. Daca ai un caine de 10 ani sau un caine supraponderal, care nu mai e in stare sa alerge.

Unul din motivele pentru care am tinut la aport este faptul ca n-am vrut un caine gras si plictisit, care merge langa mine pe strada cu acelasi chef de viata ca doamnele de la administratia financiara la sfarsit de tura. Cand cainele tau iti aduce mingea, il obosesti, si fizic si psihic. Faptul ca e obosit fizic inseamna ca sunt sanse mult mai mici sa se transforme intr-o foca grasa si cu multe probleme de sanatate. Faptul ca e obosit psihic inseamna ca n-o sa-ti manance pantofii, peretii, covoarele, si in general toata casa, bucata cu bucata. 

A, asta inseamna ca, atunci cand iesi cu cainele afara, trebuie sa iesi cu cainele afara. Sa fii acolo, nu cu capul in telefon sau in ziar. Asta inseamna ceva efort din partea ta, mai mult decat doar sa tii lesa in mana.

7. Cainii nu vin cand ii chemi asa, just because. Cand sunt mici se tin tot timpul dupa tine si te gandesti, ooo, ce dragut, ma iubeste, evident ca o sa vina la mine forever. Nu asta fac cainii? 



De pe la 6 luni incolo, insa, constati ca pe cainele tau a inceput sa-l doara fix sub coada de chemarea ta. Si ca trebuie sa fii fun, interesant, sau macar dotat cu niste crenvusti ca sa vina la tine. Iar treaba care s-ar putea sa fie complicat de invatat. Nu partea cu crenvustiul. Ci cum sa-l faci atent la tine. 

Pentru mine a fost o mare surpriza sa descopar ca, pentru el, eram cea mai bleah chestie pe o raza de o suta de metri, depasita de departe ca importanta cam de orice fir de iarba, copac, tomberon si majoritatea rahatilor. Pana cand am inceput sa merg cu el la jocul de joaca cu un rucsac de jucarii dupa mine, pe care nu le primea decat acolo. Si din care, dupa multe luni si un process complicat de selectie si invatat diverse jocuri, a decis ca cea mai interesanta pentru el e mingea. Si aia a si ramas zeita tuturor lucrurilor.

Dar a fost al dracului de frustrant pana am ajuns acolo.

8. De fapt, cainii trebuie educati sa faca toate chestiile alea care tie ti se par normale si pe care le vezi la alti caini de pe strada si din filme si ai impresia ca sunt, by default, programate genetic in potaia aia adorabila. 

Am vorbit deja de aport, mers in lesa si apel, trei chestii care mie mi se par esentiale ca sa ai viata buna cu un caine. Dar aici intra si toate celelalte: sa nu mai sara pe oameni, sa faca sezi si culcat si sa astepte, sa nu-ti devasteze casa, sa nu violeze jucariile de plus, sa nu manance de pe jos. Iar faptul ca iti educi cainele e in primul rand necesar ca tu sa fii fericit si linistit. Sa nu te gandesti cu groaza ca o sa-ti rupa mainile la plimbare, ca o sa vrea sa manance pechinezul vecinei sau ca umple de noroi toti oamenii care se apropie de voi pe trotuar.

Si nu, sa vii la locul de joaca si sa te lamentezi ca ai un caine tampit care nu stie nimic si nu e instare de nimic nu se pune. Aia e pur si simplu lene. Nici sa-l pocnesi si sa urli la el, ca sa arati cat de in control esti. Aia e pur si simplu prostie.


Be more dog 

9.     Cainii si copiii. Awww. Love at first sight. Pai nu asa e in reclamele la Coca Cola? Mai ales goldenii, doamne, cat iubesc ei copiii, i-ar lasa sa li se urce si in spate, asa sunt de blanzi si buni. Motiv pentru care doar 1 din 10 oameni ma intreaba inainte sa-si trimita plozii sa puna mana pe cainele meu.

Ceilalti 9 se incadreaza in extreme: ori isi trag copiii de parca l-as plimba pe Godzilla in lesa, ori ii imping inspre mine, piuind: “uite, mami, cutu, du-te si mangaie-l”. Adevarul? Asimov e rabdator si tolerant cu copiii. In anumite circumstante, chiar ii plac, daca copiii nu sunt foarte agitati, daca nu tipa, nu-l trag de blana si nu-i pun mana pe cap (de altfel, le explic intotdeauna ca nu e ok sa mangai un caine pe cap).

Dar nu, nu are un atasament fata de copii by default. in general, copiii sunt pentru el niste chestii mici, care alearga si chitaie, un fel de mingi supradimensionate, motiv pentru care intotdeauna ma astept sa-mi aduca vreunul in bot, ca pe un bat, ca-n desene animate - intacti, promit, Asimov care oua in gura prin casa fara sa le sparga, pe testate :-).

Cainii trebuie invatati cu copiii, copiii trebuie invatati cu cainii, nimic nu pica din cer. Si nu, cainele nu e un ghem de blana care e la dispozitia copiilor si care are datoria de a rezista stoic la tot felul de comportamente enervante.

Si, last but not least, “Copilul meu vrea un catel” – ok, fair enough, dar tu vrei unul? De-adevaratelea? Nu de alta, dar nu copilul o sa trebuiasca sa se descurce cu toate chestiile de mai sus.

A, si daca tot suntem pe subiectul asta, la polul opus e intrebarea mea preferata: “Pai si cand o sa faci un copil, ce o sa faci cu cainele?”

O sa-l tai si-o sa-l mananc, ce naiba sa fac. 

***

Dar daca esti ok cu toate astea, dogs rule. Serios. Viata ta n-o sa mai fie la fel. In mod cat se poate de pozitiv.



Comentarii

Swapna Madhuri a spus…
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.