Treceți la conținutul principal

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca suntem trei creiere în combinație. Când a venit vorba de mine, n-am reușit decât să rămân destul de surprinsă apropo de cât de greu și plin a fost de fapt 2012 privind din celălalt capăt. 

Fără discuții, cel mai mare lucru pe care l-am făcut în 2012 a fost studioul de care de acum încolo o să vă povestesc din ce în ce mai mult. De departe. Poate e cel mai mare și mai mișto lucru pe care l-am făcut în viața mea și explicația din spatele unor decizii pe care poate unii dintre voi nu le-ar fi luat, cum ar fi demisia de la Realitatea.

Na, teoria mea e ca a lua decizii proaste e un privilegiu, nu un drept, prin urmare, dacă asta a fost o decizie proastă, sunt foarte recunoscatoare ca am avut posibilitatea să o iau. Munca în televiziune ar putea fi extraordinară. Din păcate, la noi nu e, și resursele pe care le poți aloca unui job pentru ceea ce ar putea să fie, nu pentru ceea ce este, sunt destul de limitate. Cel puțin în cazul meu.

E ca atunci când te uiți la un film care începe interesant, dar pe parcurs îți dai seama că echipa și-a bătut joc de potențialul ideii din diverse motive: ca să iasă în evidență nuștiuce actor, pentru că putea să câștige mai mulți bani făcând așa și nu așa, pentru că așa a decis casa de producție. Mă rog. Cred că ați înțeles ideea. Eu am preferat să schimb canalul. Viața e prea scurtă ca să te uiți la filme proaste, oricât potențial ar avea.

Ce-am mai făcut în 2012? Am învățat să conduc. Am trecut de la șofer de uichend, la un traseu de 40 de kilometri pe zi. Cel puțin. Încă o dovadă, dacă mai era cazul, că nevoia te învață al dracului de repede să nu mai stuchești în sân ca o fetiță speriată, să iei colacu în mână și să te duci unde ai nevoie. Și să înjuri pe parcurs, să te mai răcorești, ca să nu faci un atac cerebral de draci.

Am slăbit. Mult. 8 kile. Și am învățat să mănânc ca un om normal, care înțelege că trei mese pe zi sunt o chestie necesară în viață și că nu poți să trăiești numai cu șaorme, cartofi prăjiți și un buzunar plin de pastile.

Ai mei au vândut casa în care am copilărit și oficial nu mai am unde să merg la Cernavodă. Tot oficial, acum pot să-mi fac buletin de București.

Iar prietena mea cea mai bună din copilărie s-a măritat. Am dansat la nunta ei.

Ce să zic? Niciodată n-am avut o viață plictisitoare, iar schimbarea a fost, pentru mine, ceva normal. Să mă mut? Nicio problemă. M-am mutat de 13 ori în ultimii 10 ani. E deja un automatism. Să schimb jobul? La fel. Nu pentru că aș fi făcut-o prea des, ci pentru că incapacitatea de a te adapta la un nou loc de muncă e un handicap în secolul ăsta minune. Am schimbat țările, orașele, casele, joburile, prietenii. Mi-am schimbat părul, hainele, muzica. Nu din nevoie, ci pentru că așa mi-am dorit, pentru că numai schimbarea te învață cu adevărat ceva.

2013 e anul în care nu mai vreau sa schimb nimic. Pentru că singurul lucru care mi-a scăpat, în mod constant, în anii ăștia, e capacitatea de a sta locului. Nu știu să fac asta. Dar acum am în sfârșit ocazia să învăț.

Am crezut că atunci când munca la studio o sa devină cu adevărat grea, când o să trebuiască să fac și lucruri mai puțin plăcute, ca în orice business, o să fac același lucru pe care l-am făcut în toate celelalte situații când chiar a trebuit să strâng din dinți ca să duc ceva la bun sfârșit: că o să mă plictisesc și o să-mi găsesc alte jucării.

Ei bine, e prima oară în viața mea când nu vreau să fac asta. Nu știu dacă aici o să fie casa mea, dar asta îmi doresc, iar faptul că am început să refuz alte proiecte peste care am dat sau care mi-au fost puse în brațe, proiecte pentru care, acum un an sau doi, mi-aș fi vândut un rinichi, a fost o premieră pentru mine. Până acum, a fost o chestie normală să jonglez cu 4-5 lucruri odată, tocmai pentru că am atenția unui copil de cinci ani și mă plictisesc atunci când nu mai am ce să învăț. Acum vreau să fac unul singur.

Anul ăsta, nu mai vreau să încep nimic. Anul ăsta vreau să construiesc. Sper, deci, că am turnat o fundație destul de sănătoasă și că n-o să-mi cadă acoperișul în cap.

Comentarii

zapacita a spus…
Spor la construit :)

Si eu simt ca a venit vremea sa ma concenttrez cat mai bine, in cat mai putine zari. Sper ca asta se numeste "desteptaciune", nu batranete :D
Andreea S a spus…
Foarte frumos scris Ioana! Iti doresc un 2013 plin de edificii ridicate :D

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.