Se spun multe povesti despre romanii plecati din tara. Nu neaparat cat timp sunt plecati, ci mai ales dupa ce se intorc. In general, lumea e de parere ca s-au schimbat in rau. Orice lapsus e interpretat ca flatulenta intelectuala („Pfff, nici n-a plecat bine, ca deja si-a uitat limba!”). Shimbarile de gusturi - la mancare, la haine sau la muzica - sunt interpretate drept snobisme de emigrant („Acu nu-ti mai place mamaliga, ca la voi acolo in Vest nu mananca ei mancare de-asta de saraci.”). Ce sa mai, concluzia e unanima: mai bine nu mai pleca, uite cate ifose are in cap acum.
Si ce-i drept, de multe ori chiar asa e. Imi amintesc mereu de povestea aia cu muierea proaspat venita din Canada care zicea ca ei ii place la nebunie aia, cum ii zice ma, apple pie. Iar atunci cand un roman plecat din tara vorbeste despre romani, la modul general, folosind „voi” in loc de „noi” imi apar bube pe piele. Ca si cum, cand iti schimbi adresa, iti stergi cu buretele jumate din trecut, pentru ca ti-e rusine de originle tale.
E, si exact la asta voiam sa ajung. La rusine. Cand am plecat din tara nu mi-am imaginat ca la auzul numelui tarii mele o sa sara cineva de pe scaun si sa strige entuziasmat: "Da, aveti un scriitor misto acolo, Eliade il cheama!" Sau: "Am auzit ca sunteti un popor atat de cald si primitor, ca mancati bine si v-ati aparat tara cu pretul vietii de invadatorii aia rai din Imperiul Otoman." Nu sunt copil - istoria, asa cum e ea predata in scoli, mi se pare ca seamana cu o batrana intr-un scaun cu rotile pe care cineva o tot impinge pe holurile spitalului, de la o sectie la alta, cu toate ca e pe jumate moarta. Si inteleg ca imaginea Romaniei e departe de „land o choice” (ce cacat insipid e sintagma asta).
Cu toate astea, reactiile oamenilor vizavi de originile mele m-au lasat cu un gust amar, de cele mai multe ori. "A, Romania. E adevarat ca in Bucuresti sunt haite mari de caini vagabonzi pe strazi?" m-a intrebat un spaniol. In Dublin, un irlandez a concluzionat, imediat ce i-am zis de unde suntem: "A, deci sunteti tigani." Si cu greu m-am abtinut sa nu ii scuip printre dinti un „pikey”. Da mi-era ca n-o sa priceapa ironia si ca o sa ies de acolo cu un pint de Guiness facut palarie.
Si ca sa fie cu adevarat ironic, un nigerian mi-a zis ca el a auzit ca suntem saraci si ca avem probleme cu tiganii, care, interpretarea lui, sunt niste romani mai needucati si mai migratori asa.
Nici nu-mi aduc aminte de cate ori a trebuit sa le explic unora si altora ca romana e o limba latina, ca in scoli nu se preda rusa, ca tigan nu e tot aia cu roman. Si mi-e greata deja de cliseul fetelor sud-est europene, cele mai mari curve ale Europei, care, atunci cand se duc in Vest, cauta neaparat sa se marite cu unul de pe acolo, ei, Feti Frumosi altruisti ce se indura sa ne salveze de saracie. Un coleg de-al meu, englez, mi-a spus ca atunci cand se gandeste la partea aia a Europei, prima chestie care ii vine in cap e o batrana in baston, plina de riduri si cu batic pe cap. Asa o fi. Poate ma minte pe mine oglinda de vreo 20 de ani incoace.
Iar cand nu ai parte de cate o replica de-asta, de te face sa te uiti ca bou-n teava fara sa stii ce raspuns sa mai dai, realizezi ca cea mai buna reactie alternativa posibila pe care o vei obtine e undeva intre „A, tara lui Dracula!” sau „Da, Hagi, cool!” si „Aha.”
Adica: atunci cand un italian se prezina pe aici, lumea il incadreaza instantaneu intr-un tipar. Mananca paste, vorbeste tare si mult si gesticuleaza dement, dar e un individ prietenos. In Italia se mananca bine, si lumea e vesela. Nu conteaza ca nu e asa (desi de obicei asa e), omul are o identitate nationala clara, apriorica oricarei manifestari a propriei personalitati.
Si da, o sa ma intrebati, ce rost are ca cineva sa te bage intr-un tipar inainte sa te cunoasca? Are. Pentru ca tiparele astea rudimentare sunt catalizatori pentru imaginatie. Poti sa fii cea mai stearsa si tampa frantuzoaica, oamenii tot vor sa te cunoasca, pentru ca in mintea lor fetele din Franta sunt niste minuni ale naturii. „You, French girls” are un substrat flatant. Dar nu cred ca m-as bucura sa aud de undeva „You, Romanian girls”.
Ceea ce m-a facut sa ma intreb: ce as vrea sa gandeasca oamenii despre mine? Pentru ei, identitatea ta de roman e o chestie incetosata, cenusie si doar vag interesanta, poate prin prisma comunismului (cu toate ca le-am explicat tuturor ca aveam un an jumate la revolutie, faceam caca in scutece si nu, nu imi amintesc nimic din comunism).
Dar daca stau si ma gandesc, nici eu nu stiu care e. Nu stiu ce ma defineste ca romanca. Sarmalele si Nadia nu ma satisfac. Caldura oamenilor e o legenda de care razi si cu curul cand te gandesti la un banal drum cu troleul 69 prin Bucuresti. Si in afara faptului ca mananc niste chestii diferite si vorbesc alta limba, eu nu-s cu nimic diferita fata de ei. Sau oricum, nu sunt diferita pentru ca apartin altei culturi, ci pentru ca eu sunt, ca om, o chestie sucita si diferita in general.
Practic, daca nu ma simt prost, cand spun ca sunt romanca ma simt dezbracata. Derspre mine nu se se spune nimic, doar ca vin dintr-o tara cu caini vagabonzi si tigani.
Si da, stiu ca brandingul de tara e problema aici. Ca altii o fac bine si ca noi suntem atat de ocupati sa ne laudam intre noi („Lasa ma, tu stii ce valori nationale avem noi, da-i in pizda mamii lor de inculti!”), ca uitam sa le mai spunem si celorlalti.
Am un coleg de apartament care e turc. E musulman, si tine la traditiile lor, e foarte legat de familia lui, isi stie, macar dupa fata, aproape toate dintre cele 7-800 de rude aruncate prin toata Europa si Asia. Poarta pantofi cu cioc, vorbeste turceste si cand il intrebi de unde e, spune: „Din Turcia”. Normal, nu? Numai ca omul e nascut si crescut in Germania. Se duce in Turcia 3 saptamani pe an, in vacanta, la niste neamuri.
Dar pentru tine, ca roman, toata mandria nationala se transforma, treptat, intr-o lehamite mare. Cand te intreaba cineva de unde esti, ii zici: „De departe.” Ca o colega de-a mea de facultate, de fel din Campina, care spunea, ca sa nu se complice, ca e din Judetul Prahova. Pentru unii asta ascunde un foarte mare complex. Pentru mine inseamna ca m-am plictisit sa raspund la intrebari stupide si sa incerc sa demonstrez una si alta.
Da, nu-i asa, sunt fumate discutiile despre identitatea nationala. Pentru ca suntem cool si cantam si vorbim pe jumate in engleza si avem, prin retelele sociale, 1000 de prieteni din toata lumea, si am vazut toata Europa cu Blue Air si Wizz Air sau cu masina si mancam la McDonalds. Deci ce rost mai are?
Are. Si iti dai seama de asta doar cand tre sa te adaptezi la o societate noua si realizezi ca esti un extraterestru cu amnezie care s-a prabusit cu OZN-ul in padure la Baneasa: esti sigur ca esti diferit, dar nu-ti amintesti exact de ce, cui apartii si de ce dracu esti verde.
***
M-am tinut de promisiune si am facut gogosi. Na, sa nu ziceti ca va mint:
***
Maine e primul Mos Nicolae in care n-o sa gasesc nimic in ghete. Ce naspa e sa te faci mare.
Later edit:
Sau nu :D
Si ce-i drept, de multe ori chiar asa e. Imi amintesc mereu de povestea aia cu muierea proaspat venita din Canada care zicea ca ei ii place la nebunie aia, cum ii zice ma, apple pie. Iar atunci cand un roman plecat din tara vorbeste despre romani, la modul general, folosind „voi” in loc de „noi” imi apar bube pe piele. Ca si cum, cand iti schimbi adresa, iti stergi cu buretele jumate din trecut, pentru ca ti-e rusine de originle tale.
E, si exact la asta voiam sa ajung. La rusine. Cand am plecat din tara nu mi-am imaginat ca la auzul numelui tarii mele o sa sara cineva de pe scaun si sa strige entuziasmat: "Da, aveti un scriitor misto acolo, Eliade il cheama!" Sau: "Am auzit ca sunteti un popor atat de cald si primitor, ca mancati bine si v-ati aparat tara cu pretul vietii de invadatorii aia rai din Imperiul Otoman." Nu sunt copil - istoria, asa cum e ea predata in scoli, mi se pare ca seamana cu o batrana intr-un scaun cu rotile pe care cineva o tot impinge pe holurile spitalului, de la o sectie la alta, cu toate ca e pe jumate moarta. Si inteleg ca imaginea Romaniei e departe de „land o choice” (ce cacat insipid e sintagma asta).
Cu toate astea, reactiile oamenilor vizavi de originile mele m-au lasat cu un gust amar, de cele mai multe ori. "A, Romania. E adevarat ca in Bucuresti sunt haite mari de caini vagabonzi pe strazi?" m-a intrebat un spaniol. In Dublin, un irlandez a concluzionat, imediat ce i-am zis de unde suntem: "A, deci sunteti tigani." Si cu greu m-am abtinut sa nu ii scuip printre dinti un „pikey”. Da mi-era ca n-o sa priceapa ironia si ca o sa ies de acolo cu un pint de Guiness facut palarie.
Si ca sa fie cu adevarat ironic, un nigerian mi-a zis ca el a auzit ca suntem saraci si ca avem probleme cu tiganii, care, interpretarea lui, sunt niste romani mai needucati si mai migratori asa.
Nici nu-mi aduc aminte de cate ori a trebuit sa le explic unora si altora ca romana e o limba latina, ca in scoli nu se preda rusa, ca tigan nu e tot aia cu roman. Si mi-e greata deja de cliseul fetelor sud-est europene, cele mai mari curve ale Europei, care, atunci cand se duc in Vest, cauta neaparat sa se marite cu unul de pe acolo, ei, Feti Frumosi altruisti ce se indura sa ne salveze de saracie. Un coleg de-al meu, englez, mi-a spus ca atunci cand se gandeste la partea aia a Europei, prima chestie care ii vine in cap e o batrana in baston, plina de riduri si cu batic pe cap. Asa o fi. Poate ma minte pe mine oglinda de vreo 20 de ani incoace.
Iar cand nu ai parte de cate o replica de-asta, de te face sa te uiti ca bou-n teava fara sa stii ce raspuns sa mai dai, realizezi ca cea mai buna reactie alternativa posibila pe care o vei obtine e undeva intre „A, tara lui Dracula!” sau „Da, Hagi, cool!” si „Aha.”
Adica: atunci cand un italian se prezina pe aici, lumea il incadreaza instantaneu intr-un tipar. Mananca paste, vorbeste tare si mult si gesticuleaza dement, dar e un individ prietenos. In Italia se mananca bine, si lumea e vesela. Nu conteaza ca nu e asa (desi de obicei asa e), omul are o identitate nationala clara, apriorica oricarei manifestari a propriei personalitati.
Si da, o sa ma intrebati, ce rost are ca cineva sa te bage intr-un tipar inainte sa te cunoasca? Are. Pentru ca tiparele astea rudimentare sunt catalizatori pentru imaginatie. Poti sa fii cea mai stearsa si tampa frantuzoaica, oamenii tot vor sa te cunoasca, pentru ca in mintea lor fetele din Franta sunt niste minuni ale naturii. „You, French girls” are un substrat flatant. Dar nu cred ca m-as bucura sa aud de undeva „You, Romanian girls”.
Ceea ce m-a facut sa ma intreb: ce as vrea sa gandeasca oamenii despre mine? Pentru ei, identitatea ta de roman e o chestie incetosata, cenusie si doar vag interesanta, poate prin prisma comunismului (cu toate ca le-am explicat tuturor ca aveam un an jumate la revolutie, faceam caca in scutece si nu, nu imi amintesc nimic din comunism).
Dar daca stau si ma gandesc, nici eu nu stiu care e. Nu stiu ce ma defineste ca romanca. Sarmalele si Nadia nu ma satisfac. Caldura oamenilor e o legenda de care razi si cu curul cand te gandesti la un banal drum cu troleul 69 prin Bucuresti. Si in afara faptului ca mananc niste chestii diferite si vorbesc alta limba, eu nu-s cu nimic diferita fata de ei. Sau oricum, nu sunt diferita pentru ca apartin altei culturi, ci pentru ca eu sunt, ca om, o chestie sucita si diferita in general.
Practic, daca nu ma simt prost, cand spun ca sunt romanca ma simt dezbracata. Derspre mine nu se se spune nimic, doar ca vin dintr-o tara cu caini vagabonzi si tigani.
Si da, stiu ca brandingul de tara e problema aici. Ca altii o fac bine si ca noi suntem atat de ocupati sa ne laudam intre noi („Lasa ma, tu stii ce valori nationale avem noi, da-i in pizda mamii lor de inculti!”), ca uitam sa le mai spunem si celorlalti.
Am un coleg de apartament care e turc. E musulman, si tine la traditiile lor, e foarte legat de familia lui, isi stie, macar dupa fata, aproape toate dintre cele 7-800 de rude aruncate prin toata Europa si Asia. Poarta pantofi cu cioc, vorbeste turceste si cand il intrebi de unde e, spune: „Din Turcia”. Normal, nu? Numai ca omul e nascut si crescut in Germania. Se duce in Turcia 3 saptamani pe an, in vacanta, la niste neamuri.
Dar pentru tine, ca roman, toata mandria nationala se transforma, treptat, intr-o lehamite mare. Cand te intreaba cineva de unde esti, ii zici: „De departe.” Ca o colega de-a mea de facultate, de fel din Campina, care spunea, ca sa nu se complice, ca e din Judetul Prahova. Pentru unii asta ascunde un foarte mare complex. Pentru mine inseamna ca m-am plictisit sa raspund la intrebari stupide si sa incerc sa demonstrez una si alta.
Da, nu-i asa, sunt fumate discutiile despre identitatea nationala. Pentru ca suntem cool si cantam si vorbim pe jumate in engleza si avem, prin retelele sociale, 1000 de prieteni din toata lumea, si am vazut toata Europa cu Blue Air si Wizz Air sau cu masina si mancam la McDonalds. Deci ce rost mai are?
Are. Si iti dai seama de asta doar cand tre sa te adaptezi la o societate noua si realizezi ca esti un extraterestru cu amnezie care s-a prabusit cu OZN-ul in padure la Baneasa: esti sigur ca esti diferit, dar nu-ti amintesti exact de ce, cui apartii si de ce dracu esti verde.
***
M-am tinut de promisiune si am facut gogosi. Na, sa nu ziceti ca va mint:
***
Maine e primul Mos Nicolae in care n-o sa gasesc nimic in ghete. Ce naspa e sa te faci mare.
Later edit:
Sau nu :D
Comentarii
Da, ma rog, am mai vorbit despre asta!
Stii care-i culmea? SUNT DE ACORD CU TINE!
Ai dreptate! Suntem "boborul" lui "bataia-i rupta din rai", "las-o, bă, că merge-aşa", ai trei neuroni eşti naşpa, la alegeri ca la stadion "HU, HU, HU" şi mai pot continua dar pentru cine...
Îmi este frică doar de un singur lucru.
Nu de furtişag la vot, nu de lingăi veroşi, nu de "insuccesurile" mele. Imi este frică de cele peste cinci milioane de OTV-işti care l-au votat.
În ţara orbilor, chiorul este împărat!
P.S. Caut ţară în care să emigrez.