Treceți la conținutul principal

Cum s-o arzi filosofic fara medicamente

De vreo doi ani incoace ma tot plang ca vreau o gripa. Bine, nu o gripa, e suficienta si o raceala. Pentru ca atunci cand muncesti in doua locuri si tragi de doua facultati (toate in acelasi timp, sa ne intelegem), o gripa care sa te puna la pat este singurul pretext valabil pentru a o arde in pat toata ziua, uitandu-te la seriale cu doctori sau la filme asiatice dubioase. Valabil pentru tine, nu pentru ceilalti. Pentru ca muncesti pentru tine, nu pentru ei.

Ei bine, dorinta mi s-a indeplinit de cateva ori. Niciodata suficient de mult incat sa sperii lumea, dar suficient cat sa trag de cateva ore in plus de somn.

Doar ca acum, Birmingham, am incasat-o in sfarsit pe merit. Intr-o tara a carei principala politica in materie de sanatate pare sa fie: nu moare, nu ii dai medicamente. Cu gatul cat o minge de fotbal, dupa doua nopti nedormite si doua zile in care m-am hranit printr-un pai, am primit, in sfarsit o reteta anemica pe care aparea, cu litere scolaresti, cuvantul magic Ampicilina. Si am fost norocoasa. Steven a facut febra toata saptamana, numai ca sa afle azi de la o asistenta ca "e normal sa faci febra in perioada asta".

***

Pub. La pranz pentru curly fries (niste chestii cu gust de snacks-uri de-alea imputite, gen Krax, care produc dependenta); dupa-amiaza pentru o bere, un quiz si o bila; seara doar pentru bere si pipa (ma rog, pentru est-europenii aia barbari cu astfel de indeletniciri necivilizate, pentru care merita sa fie exilati afara, la 10 grade).

Si da, am fost si la scoala si am pus si Brum-ul la cale (deocamdata nu zice mare lucru, dar pregatiti-va de ziua in care va zgudui blogosfera englezeasca si ma va propulsa direct in randul geniilor malefice care au reusit sa cucereasca lumea fara ca lumea sa isi dea seama, adica langa Pinky si Stewie).

***

Cand ai prea mult timp liber, o arzi filosofic. E un fapt dovedit. Filosofia duce la depresii. Pentru asta sunt recunoscatoare durerilor mele de gat ca m-au atacat nemilos taman de vineri pana duminica, atunci cand o iau razna de obicei, filosofic vorbind, desigur.

***

Pe viitor, doua Ioane mai inteligente si artiste decat in vagauna asta pot si gasite aici si aici si in inca doua locuri pe care nu le-am botezat inca. Ochiul magic deja functioneaza, si saptamana viitoare va primi materiale noi, pentru ca luni am o sedinta foto in studio (oh, the pain, the horror) si candva in viitorul apropiat o sa produc niste materiale pentru Spaghetti Junction.

***

E un record cum reusesc sa fac atatea lucruri si sa nu fac nimic cu adevarat. Cati oameni din lume au ocazia sa faca asta timp de un an? Ca de stat de pomana poate sa stea oricine.

***

Melodia saptamanii (da, stiu, e fumata treaba, dar aci nu tre sa fiu trendi, eul meu virtual se strofoaca destul in directia asta in restul timpului):

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.