Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it. Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu? Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si
Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros. Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, ar