De citit în tandem cu astalaltă mică mărgică intelectuală Când eram mică și nu știam să-mi fac tema la mate, întotdeauna o chemam pe mama să mă ajute. Mama știa matematică, e adevărat. Dar nu cu ce știa ea mă ajuta. Mama venea, se așeza pe un scaun lângă mine, și-mi spunea: ia zi-mi, ce problemă nu-ți iese. Și eu începeam să-i povestesc, iar pe măsură ce mă chinuiam să-i povestesc în așa fel încât să înțeleagă ce nu înțeleg eu, în capul meu se făcea așa o curățenie, tot haosul se disciplina, și de cele mai multe ori, povestindu-i ei ce și cum, reușeam să rezolv singură problema. Pe principiul ăsta, când săptămâna m-am văzut pusă în situația de a-i explica cuiva ce înseamnă exact să ai un studio de fotografie, și, în mod indirect, ce înseamnă să ai un business, am schimbat accidental perspectiva. M-am trezit fără să vreau că văd lumea mea prin ochii lui, aceiași ochi pe care îi aveam și eu acum câțiva ani când mă plimbam prin Birmingham de la o prezentare la alta cu sacoul pe mine...
After I jumped, it occured to me: life is perfect.