Şi fiecare din ei ţine un discurs.
Mă rog, înlocuiţi barul cu congresul PPE, congresul USL şi campania electorală din SUA.
Ok, Obama, Ponta şi Băsescu intră în trei baruri diferite.
Întâmplarea a făcut însă ca ele să se suprapună (mai mult sau mai puţin), iar eu să am ocazia să îi văd pe toţi trei vorbind în acelaşi timp, în trei căsuţe diferite la mine pe ecran, pe care puteam să le mutez sau nu, după bunul plac.
Adăugaţi în ecuaţie discursurile lui Barroso şi Merkel, care au vorbit chiar înaintea lui Băsescu. Pentru context şi pentru un eventual termen de comparaţie.
Şi iată unde am ajuns.
În primul rând, am descoperit că am o toleranţă din ce în ce mai mică la discursul public întemeiat pe ură, care urmăreşte să alimenteze groapa uriaşă care există între fanii celor două, să zicem, grupări politice care-şi dau coate-n gât zilele astea, pentru că, după cum s-a demonstrat şi la alegerile locale din iunie, votul negativ e mult mai eficient, iar îndemnul la furci şi topoare prinde mai bine, în special atunci când e mult mai important, nu-i aşa, să dăm vina pe cineva decât să rezolvăm cu adevărat nişte probleme.
Mi se pare complet iresponsabil să umpli un stadion cu 80 de mii de oameni şi să îi îndemni să huiduie. Dar hei, cum ar fi o manifestaţie politica fara cele două minute de ură?
Şi mi s-a acrit să aud ce-au făcut prost ăilaţi.
Între timp, Băsescu citea cu un băţ de juma de metru în dos un discurs care urmărea perfect linia trasată deja de Barroso şi Merkel, care vorbiseră înaintea lui. Convergenţa statelor UE, unitate în diversitate, un îndemn la responsabilizarea unor state membre care au ars-o până acum pe datorie. All in all, nuanţa era una pozitivă şi dinamică, dar conservatoare. Suntem aici să discutăm nişte probleme pe care nu negăm că le avem, dar pe care nu le putem rezolva decât împreună. Long live the EU.
Două căsuţe mai jos, vorbea însă Obama. Recunosc cinstit că habar n-am ce-a zis, că a trebuit, din raţiuni de job, să-l ascult pe dom' căpitan. Însă nu trebuia să mă şi uit la el. Nu puteţi să vă imaginaţi cum e să-l asculţi pe Băsescu şi să-l urmăreşti pe Obama. Vă mărturisesc sincer că n-am putut să nu mă uit la el.
Fără sacou, cu mânecile suflecate, cu cravata puţin slăbită, preşedintele american arăta pus pe treabă. Ca şi cum era gata să mute scaunele din sală, ca să mai facă nişte loc şi pentru băieţii din spate. Putea să fie un comedian la un stand-up - din când în când, audienţa lui, formată din oameni foarte tineri, râdea cu poftă. Obama gesticula mult, iar faţa lui exprima tot felul de emoţii care habar n-am cum se traduceau în cuvinte, dar care te ţineau lipit de figura lui.
Nu cred că Băsescu s-a uitat, pentru o secundă, în ochii publicului căruia i se adresa. Ponta a făcut-o, pentru că e un tip carismatic, dar din motive nepotrivite.
Ceva mai târziu, Crin ne explica în emisiune cum îl consideră pe Becali chiar un personaj simpatic, că doar oile sunt nişte animale minunate, chiar şi în Biblie domnul nostru este comparat cu oaia.
Întrebarea nu e de de nu se uită ei în ochii noştri. Întrebarea e de ce nu ne uităm noi în ochii lor.
Şi să ne înţelegem. Ce suntem, ce facem, e una. Ce vorbim la televizor, e altă poveste.
Mă rog, înlocuiţi barul cu congresul PPE, congresul USL şi campania electorală din SUA.
Ok, Obama, Ponta şi Băsescu intră în trei baruri diferite.
Întâmplarea a făcut însă ca ele să se suprapună (mai mult sau mai puţin), iar eu să am ocazia să îi văd pe toţi trei vorbind în acelaşi timp, în trei căsuţe diferite la mine pe ecran, pe care puteam să le mutez sau nu, după bunul plac.
Adăugaţi în ecuaţie discursurile lui Barroso şi Merkel, care au vorbit chiar înaintea lui Băsescu. Pentru context şi pentru un eventual termen de comparaţie.
Şi iată unde am ajuns.
În primul rând, am descoperit că am o toleranţă din ce în ce mai mică la discursul public întemeiat pe ură, care urmăreşte să alimenteze groapa uriaşă care există între fanii celor două, să zicem, grupări politice care-şi dau coate-n gât zilele astea, pentru că, după cum s-a demonstrat şi la alegerile locale din iunie, votul negativ e mult mai eficient, iar îndemnul la furci şi topoare prinde mai bine, în special atunci când e mult mai important, nu-i aşa, să dăm vina pe cineva decât să rezolvăm cu adevărat nişte probleme.
Mi se pare complet iresponsabil să umpli un stadion cu 80 de mii de oameni şi să îi îndemni să huiduie. Dar hei, cum ar fi o manifestaţie politica fara cele două minute de ură?
Şi mi s-a acrit să aud ce-au făcut prost ăilaţi.
Între timp, Băsescu citea cu un băţ de juma de metru în dos un discurs care urmărea perfect linia trasată deja de Barroso şi Merkel, care vorbiseră înaintea lui. Convergenţa statelor UE, unitate în diversitate, un îndemn la responsabilizarea unor state membre care au ars-o până acum pe datorie. All in all, nuanţa era una pozitivă şi dinamică, dar conservatoare. Suntem aici să discutăm nişte probleme pe care nu negăm că le avem, dar pe care nu le putem rezolva decât împreună. Long live the EU.
Două căsuţe mai jos, vorbea însă Obama. Recunosc cinstit că habar n-am ce-a zis, că a trebuit, din raţiuni de job, să-l ascult pe dom' căpitan. Însă nu trebuia să mă şi uit la el. Nu puteţi să vă imaginaţi cum e să-l asculţi pe Băsescu şi să-l urmăreşti pe Obama. Vă mărturisesc sincer că n-am putut să nu mă uit la el.
Fără sacou, cu mânecile suflecate, cu cravata puţin slăbită, preşedintele american arăta pus pe treabă. Ca şi cum era gata să mute scaunele din sală, ca să mai facă nişte loc şi pentru băieţii din spate. Putea să fie un comedian la un stand-up - din când în când, audienţa lui, formată din oameni foarte tineri, râdea cu poftă. Obama gesticula mult, iar faţa lui exprima tot felul de emoţii care habar n-am cum se traduceau în cuvinte, dar care te ţineau lipit de figura lui.
Nu cred că Băsescu s-a uitat, pentru o secundă, în ochii publicului căruia i se adresa. Ponta a făcut-o, pentru că e un tip carismatic, dar din motive nepotrivite.
Ceva mai târziu, Crin ne explica în emisiune cum îl consideră pe Becali chiar un personaj simpatic, că doar oile sunt nişte animale minunate, chiar şi în Biblie domnul nostru este comparat cu oaia.
Întrebarea nu e de de nu se uită ei în ochii noştri. Întrebarea e de ce nu ne uităm noi în ochii lor.
Şi să ne înţelegem. Ce suntem, ce facem, e una. Ce vorbim la televizor, e altă poveste.
Comentarii