Treceți la conținutul principal

Povestea lui Prostilă


long overdue

Poate că odată o să vă spun pe larg o poveste pe care speram că nu o să trebuiască s-o mai spun. Ca să vă lămuriţi că n-am picat din cer, şi nici nu mi-am cumpărat aripi la suprapreţ.

E povestea studioului nostru, care e mult mai lungă și mai complicată decât v-ați aștepta și care s-a construit pe o tonă de răbdare, o tonă de voință, nervi de oțel și ceva ce nu știu prea bine cum să definesc, e ceva între prostie și idealism. Mă rog, și să spunem că în povestea asta statul român e un personaj căruia putem să-i spunem, să zicem, Prostilă.

Prostilă nu e rău - e doar lent, puturos și aiurit, îi e lene și să-și scoată degentul din cur și să-și sugă zgârciurile din măsele. Lui Prostilă îi place să se plângă, e, de altfel, activitatea lui preferată și e expert la ea: ca n-are timp, că n-are bani, că e prost pentru că l-a scăpat maică-sa în cap, nu din cauza că i-a fost lene să învețe și să se lege la șireturi. Și, cel mai important, lucru, Prostilă e dotat cu cea mai redutabilă armă pe care a inventat-o tehnologia modernă: ștampila. Prin urmare, ca tu să te miști pe oriunde prin împărăție, el trebuie să-ți dea voie, printr-un formular semnat și ștampilat, cu marginea din stânga îndoită și băgat într-un dosar plic. Ce faci tu pentru a primi jumătate de ștampilă ștearsă și unsuroasă pe hârtiile tale? Îi dai din mâncarea ta. Îi legi șireturile. Îi spui seara o poveste. Și, cel mai important, te resemnezi că n-o să scapi niciodată de el.

Ei, și acum imaginați-vă că îl aveți pe Prostilă partener de afaceri. Nu am timp și nervi să vă povestesc ce înseamnă să cazi în capcana pe care ți-o întinde statul când te momește cu ajutor financiar. Eu am fost o idealistă, o prințesă care s-a zbenguit puțin cu statul englez în cearșafuri de mătase, înainte să se îmbete și să se trezească călare pe Prostilă în spatele tomberoanelor de la cârciuma din-n colț. Acum, ce să mai faci, what happens in Vegas, stays in Vegas, și, de bine de rău, după un an jumate de împins hârtii (și deja asta nu mai e o metaforă, cred că sunt câteva chile de dosare cu numele nostru prin niște birouașe obscure din Ploiești), Uncle Jeb Studio și-a deschis porțile. Suntem trei oameni acolo care muncim cu drag și spor, facem și treabă bună, avem și idei, avem și voință (dracu știe de unde toate astea, tind să cred că trebuie să-ți lipsească o doagă atunci când te supui cu bucurie la zile de muncă de 14 ore, remunerate in mare parte doar prin satisfacţia muncii, așa cum fac eu în ultima vreme).

Ei bine, dar iată unde stă problema. Problema stă în faptul că, prin natura jobului meu de noapte (la propriu), sunt nevoită să-i ţin zilnic socoteala lui Prostilă. Eu sunt omul ăla care stă toată ziua cu căştile pe urchi şi-i ascultă pe toţi mâncând rahat în costume Armani pentru ca seara să hrănim telespectatorul lacom de noutăţile politice ale zilei. Şi, deşi sunt momente în care îmi vine să mă dau cu capul de tastatură atunci când realizez ce turmă de bivoli zgomotoşi sunt responsabili de statul birocratic român, care l-ar face pe Weber să-şi facă harakiri, în general îmi place meseria mea, pentru că m-a transformat într-o fiinţă hiperlucidă, hiperinformată şi complet insensibilă la petarde demagogice.

Deci, cum să vă explic, relaţia mea cu Prostilă este mai strânsă decât v-aţi putea imagina. Îl cunosc mai bine decât v-aţi aştepta, decât ar trebui oricine să cunoscă statul la 24 de ani. Aşa că data viitoare când aud tâmpenii condescendente de gen "sunteţi tineri, n-aveţi idee în ce vă băgaţi", "o să vedeţi voi când o să intre garda peste voi", respectiv "bine că v-a cumpărat taticu firmă, ca altfel n-ai cum să fii patron la vârsta asta", o să pocnesc pe cineva. Iar dacă adăugaţi bomboana de pe colivă şi mă mai întrebaţi şi cu care mogul mă dau în bărci, că ştiu io acolo la voi cu cine ţineţi... well, vă duce capul mai puțin decât aveți impresia.

Nu ţin cu nimeni, principiile şi opiniile mele sunt ale mele, pentru că, ştiţi ce, Prostilă e tot Prostilă, indiferent cine-l serveşte sezonul ăsta, şi tot ce-mi doresc e să învăţ să coabitez cu el pentru ca biznisul meu să nu rămână doar o aventură de tinereţe.

Asta, evident, apropo de faptul că zilele astea toată lumea are opinii politice pe care se simte dator să şi le împăşească pe Facebook, aşteptând cu sufletul la gură să fie contrazişi, ca să aibă ocazia să-ţi explice ei cum stă de fapt treaba. Şi de faptul că toată lumea trăieşte cu impresia că, având preocupările pe care le am, trebuie, dar trebuie să am şi o opinie politică. Şi că doar mă prefac că n-am, de fapt sunt foarte subtilă.

Încercaţi să mâncaţi voi toată ziua numai spanac cu ou şi după aia să purtaţi o conversaţie cu cineva care ţine să vă descrie ce gust are spanacul cu ou.

***

Altfel, vă invit pe toţi la studio. Na, că oficial nu anunţasem aci în căruţă că am deschis obloanele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.