Treceți la conținutul principal

Acasă




Copacii sunt nişte părinţi care îşi învaţă copiii să nu se joace pe stradă.



Am crescut printre dealuri galbene şi uscate, tăiate de şosele încâlcite şi înfierbântate, dar iubesc câmpiile, fiindcă se aseamănă cu spaţiul, nu au limite, şi nici hopuri peste care să sari. Ele doar sunt, şi asta le ajunge.



Când am plecat pentru prima oară de acasă mi-era frică de gândaci. Aveam mulţi gândaci unde mă mutasem, se plimbau toţi prin cameră dintr-un capăt în altul, iar eu aruncam după ei cu reviste, gândindu-mă că dacă sunt suficient de rapidă o să îi nimeresc. Întotdeauna fugeau sub pat, iar eu stateam două trei ore după aia privind periată de jur împrejur, cu o permanentă senzaţie de mâncărime. Nu-mi era dor să aibă cineva grija de mine. Doar voiam pe cineva care să omoare gândacii.


Mi-ar plăcea să fiu bătrână, bătrână de tot, şi să locuiesc cu moşul meu într-un apartament micuţ, în mijlocul unui oraş suprapopulat, înconjuraţi de vecine telenoveliste.


sa fiu acasa, sa ma joc de-a dosarele x ascultând vangelis la ai mei in dormitor, cu o papusa tunsa ca să arate a mulder sa pot sa ma trezesc dimineata si sa filtrez soarele prin gene in timp ce in casa miroase a sandvisuri si de la televizor urla un remake dupa you win again de la bee gees sa ma duc la scoala sa vin sa stau sa ma joc sa ma murdaresc pe maini de cerneala sa imi rupa mama pagina sa nu ma lase ai mei sa plec din fata blocului sa am ora de culcare sa nu imi fie niciodata foame pentru ca trebuie sa mananc de trei ori pe zi si trebuie sa termin tot din farfurie sa pot sa dorm sa invat la istorie in timp ce ai mei fumeaza in bucatarie, apoi sa ma asculte mama sa nu fii plecat niciodata de acasa sau macar nu atunci cand am facut-o

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.