Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???
Partea întâi
Dragă
organizatorule de
evenimente. Fotograful e prietenul tău.
Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit
care, odată ce are voie să se mişte
liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute
să pozeze cele mai urâte chestii peste
care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete
ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru
că el nu vine la un festival sau concert
ca să facă poze urâte.
Fotograful de
concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea
să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac
chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în
cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de
scenă pentru a face treaba
asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i
de la plătitorii de bilet
pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă
meseria aşa cum
trebuie.
Nu vrea să stea în
faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde
tratament special, nici pentru că îi e lene să muncească mai
mult, chinuindu-se din
public. Nu vrea să fotografieze artistul de aproape ca să-l facă
de cacao pentru că a îmbătrânit şi are două fire de păr alb în
nas. Fotograful vine la festival sau concert cu un singur scop: să
facă poze frumoase. Poze care, pe tine, organizatorul de evenimente,
te ajută. Pentru că le arată ălora care au stat acasă ce mişto
a fost la evenimentul tău. Îi face să se întrebe dacă nu cumva,
data viitoare, ar putea să vină şi ei.
Fotograful de
concert e poate un prieten mai bun cu tine,
organizatorul, decât cronicarul de
concert. Cronicarul o sa scrie de cozile la
jetoane şi la bere, de mâncarea scumpă şi proastă, de
înghesuiala de la intrare, de sunetul defectuos, de toaletele puţine
sau murdare.
Fotograful, însă,
n-are nicio treabă cu toate astea. El vrea
doar să se întoarcă acasă sau la el în redacţie cu nişte cadre
reuşite. E aşa de greu să îl ajuţi să-şi facă treaba
punându-i la dispoziţie un pit decent?
Lăsându-l liber cu aparatul în perimetrul festivalului sau
concertului, tocmai ca să surprindă atmosfera şi oamenii?
Partea a doua
Dragă fotografule.
Şi eu, şi tu, ne-am plâns de atâtea ori de diverse absurdităţi
prin care am trecut, de-a lungul anilor, fotografiind concerte şi
festivaluri. Şi, de fiecare dată, nervii pe care ni i-am făcut au
fost ca nervii
din trafic: odată ce-ai ieşit din maşină, prosul ăla care ţi-a
tăiat faţa e doar o amintire vagă. Odată
ce-am trimis pozele la gazetă, am uitat cât de revoltaţi eram la
începutul zilei, când am aflat în ce
condiţii trebuie să lucrăm. Pentru
că, în general, oricum au fost ele, ne-am
descurcat.
Când a trebuit să
trag din public, m-am urcat pe umerii unui prieten, înarmată cu un
tele. Că fără prieten, degeaba aveam, mă
scuzaţi, sculă lungă,
pentru că nu
vedeam în faţă
decât o mulţime de capete şi mâini
ridicate. În alte situaţii, ne-am strâns
cu toţii şi-am făcut scandal. Sau am îndoit regulile, profitând
de neatenţia băieţilor hipervigilenţi şi hiperzeloşi de la
pază. Sau ne-am înarmat cu un obiectiv pe care îl folosim în mod
normal să surprindem oamenii din lună când se scobesc în nas, de
juma de metru lungime şi 15 kile, pe care l-am cărat după noi prin
praf, bere şi rockeri transpiraţi ca să tragem de la o sută de
metri de scenă sau, după caz, dintr-un bloc de vizavi.
E drept că ne-au
alergat după aia musculoşii
prin mulţime, că am
enervat reprezentanţii organizatorilor sau
oamenii de la piar – la rândul lor
prinşi în cercul vicios al oamenilor care doar încearcă să-şi
facă meseria -, că ne-am pierdut juma de
zi scuipând şi înjurând sau târând după noi scule scumpe, pe
care oricum nu aveam
unde să le lăsăm în siguranţă dacă totuşi
nu aveam nevoie
de toate.
Dar
a meritat. Am tras, cum, necum, nişte cadre bune. Oricât a încercat
organizatorul să ne saboteze, să ne forţeze să tragem prost şi
să publicăm nişte poze de
toată jena, noi am reuşit să ne întoarcem acasă cu nişte poze
faine. De la festivalul lui.
Şi după aia, ne-am
bătut singuri pe spate şi am zis: uite, mă, că m-am descurcat.
Partea a treia
Să ne imaginam acum
următoarea situaţie. Că jobul nostru n-ar fi ăsta exotic şi
palpitant de fotograf. Să ne imaginam că suntem, nu ştiu,
contabili. Sau lucrăm la poştă. Sau suntem funcţionari la
Administraţia financiară. Orice job pentru
care, ca să-l faci cum trebuie, n-ai nevoie decât de un birou, un
calculator şi un scaun. Eventual o cafetieră.
Şi în viaţa
noastră de contabili, la muncă, lucrurile se desfăşoară cam aşa:
în fiecare zi, când vii la birou, îţi
lipseşte câte ceva. Într-o zi, ţi-a dispărut calculatorul. În
altă zi, n-ai scaun. În alta, n-ai imprimantă. Nu ştii niciodată
exact ce te
aşteaptă, deşi eşti destul de sigur că o
să îţi lipsească ceva. Şi tu, normal, te enervezi, la fel şi
colegii tăi, dar înveţi să te descurci. Începi să vii cu
laptopul la tine, cu un scaun pliant în portbagaj, cu un top de
hârtie pentru imprimantă, cu cafeaua
la pachet. În fiecare zi la fel.
Nu cred că ar
existe un birou normal în care oamenii să nu se revolte, în cele
din urmă. În care să se „descurce” ei aşa ani de zile. În
care şeful să-ţi zică, asta e amice, astea-s condiţiile, tre să
vii cu scaunul tău de-acasă şi tu să zici, pana mea, asta e, şi
nu numai tu, toţi colegii tăi, toţi să acceptaţi asta ca pe o
stare de fapt, enervându-vă din când în când, dar simţindu-vă
mândri că, până la urmă, v-aţi descurcat.
De ce trebuie să ne
chinuim, să îndoim regulile, să scoatem mereu soluţii din
pălărie, ca să ne facem meseria ca lumea?
La Summer Well, în
prima zi, când, teoretic cel puţin, nu exista pit, m-am dus, ca
inocenta, să trag din primele
rânduri. Când domnii de la pază m-au
repezit de acolo arătându-mi turnul de sunet şi explicându-mi că
se trage de acolo, din mulţime, la
înghesuială şi de la nuştiucâte zeci
de metri de scenă, mi-am băgat frumos aparatul în geantă şi ziua
mea de muncă s-a terminat. Nu vreţi să
fac poze frumoase? Nu fac, nicio grijă.
Concluzia?
După cinci ani de
şoricăreli de-astea, eu nu
mai vreau să
improvizez. Nu vreau să mă
chinui să găsesc soluţii. Să mă urc în cârca unui prieten cu
tele-ul. Să joc v-aţi-ascunselea
cu paza la gard, prin mulţime. Să urlu la organizatori, la pază,
la mama, la vânzătoarea de la magazin. Contabilul ăsta nu mai vine cu topul de
hârtie de acasă.
O să mă întrebaţi
acum, ok, şi ce-i
cu asta, ce propui, un sindicat? Nu propun nimic. Nu e
nici un îndemn la luptă, nici un manifest proletar :) Daca textul asta are un rost, este acela de a porni o dezbatere, de a gandi putin principial cu totii, si cam atat.
Pentru ca in contextul despre care vorbim, nu suntem intr-un soi de razboi de gherila - de fapt, toata lumea e de aceeasi parte, iar rezultatele bune sunt de dorit si in cazul fotografului, si al organizatorului. Mi se pare doar absurd sa ne punem piedici unii altora din Motive.
Pentru ca in contextul despre care vorbim, nu suntem intr-un soi de razboi de gherila - de fapt, toata lumea e de aceeasi parte, iar rezultatele bune sunt de dorit si in cazul fotografului, si al organizatorului. Mi se pare doar absurd sa ne punem piedici unii altora din Motive.
Nu ma intelegeti gresit, motive de nemulţumire există peste tot. Si la alte evenimente de felul asta din Europa la care am participat au existat tot felul de neintelegeri. Doar ca lucrurile se gandesc ceva mai mult si sunt ceva mai relaxate.
-------------------
Si pentru ca chiar am vorbit serios cand am zis ca textul asta se vrea doar un indemn la o dezbatere deschisa, o sa public si prima obiectie pe care am primit-o, de la un prieten pe Facebook:
e ca si cum un reporter de teren ar spune du-te-n cacat ca pentru a-i lua o declaratie lui ponta trebuie sa ma lupt corp la corp cu alti reporteri sau cu bodyguarzi malaci.
eu
inteleg ce spui, dar nu e o atitudine buna sa spui ca daca nu ai
conditiile ideale, iti pui mainile pe cur si te duci sa iei o bere
nu
exista nicio meserie unde conditiile sunt ideale. evident, multe
chestii pot fi imbunatatite sau corectate, dar nu exista ideal.
Parerea mea e ca nu e o comparatie potrivita. Daca trebuie sa te lupti cu bodyguard-ul inseamna ca cineva nu-si face treaba cum trebuie, iar competitia cu alti reporteri e fair si normala. Nu include niste restrictii intentionate care te impiedica propriu-zis sa-ti faci jobul. Contextul e pur si simplu altul.
Comentarii
Si prietenul meu face ce faci tu de ani de zile si nu l-am auzit plangandu-se nici de 10 % din toate treburile astea. Dificultatile astea sunt, intr-adevar, intrinseci "meseriei". Si hai sa fim seriosi ca nu e o dificultate prea ridicata in ceea ce faci. Most people do it for fun, chiar daca trebuie sa se urce intr-un copac pentru asta, si gasesc ca e interesant. Mai ales ca sa nu fim ipocriti, vedeti si concertele pe gratis.
Daca ai fi vorbit de treburi strict organizatorice, ar fi fost o treaba, dar asa... textul asta spune ceva doar despre tine, nu despre "breasla" ta.
Sunt curioasa daca o sa ai coloana vertebrala sa accepti comentariul asta...
Oamenii care fac asta just for fun in general nu traiesc din fotografie, si atunci nici nu au de ce sa se enerveze cand nu le iese treaba cum trebuie. Iar pe oamenii care traiesc din fotografie ii incalzeste mai putin ca merg la concerte pe gratis, sa stii. Nu ca n-ar fi distractiv, dar, la sfarsitul zilei, esti totusi la job. Si nu intotdeauna mergi doar la trupele tale preferate.
In contextul ast, e absurd sa nu incerci sa rezolvi problemele aferente meseriei numai pentru ca jobul tau e mai misto ca al altora si multi ar face-o si pe gratis, in orice conditii. Nu crezi?
Si btw, strict despre chestii organizatorice vorbesc. Nu inteleg despre ce altceva e vorba in textul asta :) Poate ma luminezi tu.
De asemenea, nu inteleg de unde tonul agresiv si nu inteleg de unde pana unde ma dau importanta.
Nu m-am luat nici de prietenul tau, nici de alti fotografi. Ba dimpotriva, daca m-am luat de cineva, m-am luat de organizatorii de evenimente.
Si daca n-aveam coloana vertebrala, apropo, nu publicam articolul asta cu numele meu, pe barba mea, expunandu-ma la critici. Spre deosebire de tine,
care scrii sub anonimat.
De curiozitate, cine te plateste pentru pozele de la concerte?
Iar clientii mei nu sunt in niciun caz problema ta. Sau a oricui altcuiva.
Plus nu vad relevanta in context - cu exceptia cazului in care pregatesti un argument din categoria "pai normal ca te iei de x si y daca esti platit de w".
Dar na, daca tii neaparat sa stii, nici asta nu ascund, sa stii, aproapo de coloana vertebrala. Uita-te pe coloana din dreapta si-o sa vezi.
As vrea sa spun ca ma dezamagesti, dar nu e cazul :)
Prima sectiune e ok, ai dreptate in tot ce zici. Dar de acolo...
Indiferent de meseria noastra, toti ne descurcam in conditiile date. Dar cumva, voi cei care va considerati fotografi de meserie sau artisti sau cum vreti sa va spuneti sunteti o specie aparte care trebuie lasata sa "creeze" in cele mai infinit de bune conditii. Grow up.
Da, sunt de acord ca organizatorii de concerte sunt uneori marlani, dar vorba ta - atunci cand sunt, nu le faci poze si nu ii promovezi - their loss.
" Iar pe oamenii care traiesc din fotografie ii incalzeste mai putin ca merg la concerte pe gratis, sa stii. Nu ca n-ar fi distractiv, dar, la sfarsitul zilei, esti totusi la job. Si nu intotdeauna mergi doar la trupele tale preferate. " - hai sa nu fim iprocriti, ca nu cred ca au o pondere importanta (if at all) veniturile pe care le obtii din fotografia de concert. Pentru majoritatea fotografilor de concerte pe care ii cunosc, e mai curand o chestie pe care o fac de placere si for self-promotion reasons. Poate o sa ma contrazici ca nu e cazul, dar am o idee vaga despre domeniile din care se scot bani din fotografie in Romania, iar fotografia de concerte nu prea e printre ele.
De asemenea, nu stiu ce nu ti-a convenit la Summerwell. Si prietenul meu a fost "admonestat" ca face poze din public si invitat apoi sa faca poze din fata, doar la inceputul concertului :) asa cum se obisnuieste oriunde in lume! Iar pentru pozele cu publicul chiar nu a zis nimeni nimic. Si pot sa confirm si pe pielea mea, pentru ca aveam si eu aparatul la mine si nu mi-a zis absolut nimeni nimic.
Tocmai asta e problema mea pasagera cu textul tau, pentru ca mi se pare ca te plangi degeaba legat de festivalul asta in sine, care a fost mult mai ok organizat decat orice concert ever din Bucuresti.
Ma rog, iti urez succes si putere de munca - toti avem nevoie de asta, pana la urma. Poate ar trebui sa constientizezi si tu ce greutati si eforturi presupune meseria pe care ti-ai ales-o.
Poate prietenul domnisoarei Anonime pozeaza doar cluburi si concerte in Silver Church...si atunci da,e logic sa nu aibe de ce sa se planga...
Dar altii care ajung si la eventuri mai mari,stiu cum sta treaba...cat de mare e lupta cu pandarii,cu organizatorii chiar si cu platitorii de bilet uneori,cat de mare e chinul sa stai o zi in soare si sa cauti sa dai 100% la fiecare artist.Si sa fi fotograf....nu doar sa te autointitulezi fotograf.
Ma repet, poate la alte concerte or fi fost marlanii. Dar aici nu mi s-a parut, toata lumea a fost relaxata.
Iar textul meu nu este despre Summer Well. Pentru opinii pertinente vizavi de festival, mergi pe pagina lui de FB, nu comenta pe un post de blog cu care n-are decat o vaga legatura.
Dar daca tot suntem aici:
"mult mai ok organizat decat orice concert ever din Bucuresti" - haha, la cate concerte si festivaluri din Bucuresti ai fost in ultimii 7 ani? :))
Iar faptul ca nu se castiga mult din fotografia de concert, nu inseamna ca poti s-o faci mai prost. E aberant sa crezi asta.
Si, in final, tu nu stii ce stiu si ce nu stiu eu apropo de greutatile meseriei. Si nu vad care e problema cu faptul ca ma plang de niste chestii. Exista probleme, de ce sa nu vorbim despre ele? Sau, mai nou, e cool sa fii un hipster stoic? :)
---
Alex, da, la alea mari ma refeream. Intr-adevar trebuia sa fiu mai explicita.
@curajoasa anonima: nu-s cum sa explic mai pe intelesul tau, dar esti proasta.
În altă ordine de idei ai prefaţat perfect ceea ce am să scriu pentru Rocksdounds. Şi atunci să te ţii ouă şi roşii pe capul meu :)
Altfel mă bucur că mai sunt oameni care ridică privirea din pământ. Cunosc unii care aşa s-au născut, aşa trăiesc şi aşa vor muri.
Iar pozele frumoase la un concert sunt o provocare - pe parcursul a trei melodii, in timp ce artistii alearga pe scena si luminile se schimba de la o secunda la alta trebuie sa captezi momentele.
Cine crede ca este simplu este binevenit sa incerce, inainte sa comenteze. Iar dupa ce descopera ca trebuie sa bage si ceva banuti in scule decente va ajunge la concluzia ca organizarea decenta si comunicarea cu fotografii sunt lucruri care tin de normalitate - nu fite, nu lene.